Am tot căutat prilej să revin la scrisul ”pe blog”, nu numai pe Facebook, unde dinamica e alta..., iată că s-a întâmplat acum și o fac cu bucurie, sper să reușesc să rămân... în zonă :)
Așadar,
provocarea a fost să postez vreme de o săptămână, zilnic, pe Facebook, o copertă de carte,
fără alte explicații, doar cu îndemnul de a citi și de a-i ruga pe prieteni să
se alăture acestui demers. Am tot văzut că unii au participat deja, alții pe
care i-am întrebat au spus că nu au timp, în fine, nu voi nominaliza, dar voi
fi fericită dacă cineva va continua ”povestea” plecând de la postarea aceasta.
1. Prima carte,
”Povestașul” - Mario Vargas Llosa, este cartea pe care eu o iubesc cel mai mult din tot ce am citit
până acum, pentru că tot ce-i scris acolo e undeva la limita dintre real și
imaginar, cu granița aceea foarte fină care poate face lucrurile minunate sau
dezastruoase, cu secunda care poate aduce echilibru sau haos total, cu decizia ce
te poate duce înainte sau te poate țintui pe loc, te poate face „să zbori” sau
să te autodistrugi. Cum zic, fin, aproape imperceptibil, ține de tine unde faci
pasul, ce și cum spui sau faci... Întrebarea pusă atât de clar și de direct ”O
fi chiar așa de simplu de zburat?” are și răspuns pe măsură, fiecare primește
răspunsul meritat. Exact ca în cazul oricărui lucru simplu, răspunsurile bune le
primești doar dacă ai curaj, dacă ai energia și puterea de a merge în
echilibrul tău, spunând povestea cu voce tare de câte ori trebuie pentru a nu
fi uitată. Așa lumea merge mai departe, cu tine parte din ea, spre neuitarea
oamenilor, lucrurilor și obiceiurilor bune. Comoditatea pare sursa tuturor necazurilor
și cred că așa și e, când stai la propriu pe loc, n-ai cum să aduni energie
bună în jurul tău, când nu spui ce gândești, se adună frustrări, când nu ești atent,
poți fi încolțit ușor, căutările trebuie să fie permanente, ”mersul” nu trebuie
oprit nici atunci când nu mai poți sau... nu mai ești.
Pentru mine e
cartea de re, re, re, recitit când mă părăsește curajul, când nu pot citi nimic
altceva, când vreau să îmi amintesc lucruri și când simt să sunt la un capăt de
drum sau de poveste.
2. ”Moscova-Petușki”, Venedikt Erofeev, este despre lumi, diferite lumi, exact ca în viața de zi cu zi. Noi cu ale
noastre, restul oamenilor cu lumea lor. Realitatea lor nu-i și a noastră din
varii motive, din cauze obiective sau total subiective, de aceea poate, înainte
de a judeca, de a ne bate cu pumnul în piept că știm și avem dreptate, ar
trebui să ne străduim să pricepem că e sănătos să ne mai punem întrebări, să avem
temeri, să acceptăm că unii avem frici, neajunsuri, vicii, nu putem fi toți la
fel, nu ne putem alinia la orice doar pentru că așa ni se spune. Aparent este o
carte despre un cetățean veșnic beat sau mahmur, în realitate este o carte dureros
de profundă, scrisă cu mult umor, atât de necesar mai ales în cazuri de targă
:)
3. ”Harun și
marea de povești”, Salman Rushdie, a fost o revelație pentru mine, nu credeam că poate exista o
carte în care să regăsesc toate cărțile copilăriei și un strop din toate poveștile
citite până la ea. E un fel de mozaic, te face să zâmbești, dar și să îți pui
întrebări, să vrei să afli repede, repede ce se petrece la final, dar și să
amâni momentul ca să nu se termine prea repede și să ieși din atmosfera care te
copleșește încă de la primele rânduri. De citit pe îndelete, dar cu sufletul la
gură.
4. ”Culmile
neantului”, Joe Simpson, nu-i o carte despre care să povestești și nu-i o carte pentru
oricine. N-o să vă placă dacă nu sunteți genul bine înfipt în bocanci, gata să
lupte până la ultima picătură de energie pentru ceva ce merită. Aici e vorba, aparent, despre lupta
pentru a supraviețui, dar povestea nu e numai despre asta, ci și despre
pasiunea cu care unii oameni fac anumite lucruri, pasiune care se poate
transforma în obsesie, în viața în sine. Toate sentimentele posibile sunt
descrise aici, e de o mie de ori mai minunată decât filmul, e o carte pe care,
dacă poți să o citești până la capăt, vei simți nevoia să o ai foarte aproape, să o deschizi
la întâmplare, să tragi aer în piept și să te pui pentru o secundă în oricare
situație sau stare descrisă acolo, ca să vezi că orice ți se întâmplă, nu-i
nici pe departe ce ți s-ar putea întâmpla. Povestea despre curaj și prietenie e
bonus, descrierea absolut fabuloasă a peisajelor este extra-bonus. Într-un top
10, cartea asta este pe locul 2., după ”Povestașul”.
5. ”Cele mai
frumoase povestiri” – iubesc proza scurtă, Dino Buzzati este cel mai aproape de
felul în care mi-ar plăcea să știu să scriu. Dacă mă pornesc să argumentez, nu
termin azi, zic să vă las doar cu provocarea de a citi câteva rânduri din orice
povestire și se va lămuri totul.
6. ”Romanul
cocainei” M. Angheev, este despre forță, demnitate, relații interumane. Dincolo de orice
neliniște a personajului, dincolo de destinul dramatic, cartea vorbește despre
percepția individului asupra evenimentelor care îl privesc sau nu și ilustrează
cumva nebunia pe care o avem fiecare în parte, căci, să fim serioși, toți avem doza
noastră... E o carte care ar trebui să fie pe lista de lecturi pentru elevii de
liceu, ar răspunde la niște întrebări pe care la o vârstă poate nici nu ai
curajul să ți le rostogolești în minte mai departe de momentul zero, când ești luat de val sau pur și simplu nu-ți pasă de niște aspecte ale vieții.
7. ”Umbrela
Sfântului Petru”, Mikszath Kalman, este o bucurie de carte, o lectură savuroasă, oricând de reluat
dacă ai nevoie de o doză de optimism și de impulsul de a continua orice lucru
sau demers chiar și când simți că nu e cale de izbândă. Oamenii au nevoie să
creadă în povești frumoase, au nevoie de miracole, nu contează cum și de unde
vine ele, important e să creeze atmosfera aceea care dă forță și farmec
momentelor banale, iar celor disperate
sau de neînțeles, ”explicația” atât de necesară, când nu-i fir de logică în tot
ce ți se întâmplă și spui ”de ce eu? de ce mie?”. Ce contează care-i
întruchiparea binelui câtă vreme noi îl percepem? Minunile există, obiectele
magice există, sub formă de „umbrelă roșie”, precum în carte, sau orice altceva,
totul e să avem ochi pentru ele. Umor bine dozat, scris lejer, dar îngrijit
și cu atenție la detaliile care în aparență sunt neimportante, dar în final se
dovedesc a fi esența lucrurilor.
Puteam să aleg
cărți foarte la modă ce se află în biblioteca oricăruia dinte voi, dar m-am
gândit că e mai util să vorbesc despre acestea, în speranța că, dacă nu le-ați
citit, vă atrag atenția. A fost foarte greu să aleg, mi-aș fi dorit să fie pe
listă o mulțime de cărți citite în copilărie sau ”Ochi de câine albastru”, ”Armele
secrete”, măcar o carte a lui Murakami, poezie rusă, Svejk, ”Rămășițele zilei”,
”În zahăr de pepene”, ”Unul, nici unul și o sută de mii”, ”Pușca de vânătoare”, ”Du-te și pune un străjer”, ”Casa de hârtie”, ”Păpădiile”, ”Marți cu Morrie”, ”Despre
dragoste și umbră”, ”Expresul de Stambul” sau chiar lecturile din vara asta,
dar pentru ele poate găsesc vreme și dispoziție să mă reapuc de scris, pe îndelete,
pe pagina asta lăsată de ceva vreme acolo, pentru... când o fi... :)
Mulțumesc! La
bună citire, aștept să văd dacă v-a făcut cu ochiul ceva...
M.
